DUȘI CU FLACĂRA VIOLETĂ

flacaraDe câteva zile, am senzaţia acută că trăiesc într-un vis urât. O ţară întreagă toacă, precum babele la marginea uliţei, capitala problemă a flăcării violete, care pare că le-a pârlit creierele şi aşa afectate ale politicienilor noştri. Şi nu e o ţară care n-are ce face. Nu! Dacă toată „dezbaterea” asta pseudo-ezoterică, de fapt psiho-pupuistică – na, că inventăm termeni noi – ar fi avut loc prin Norvegia, mai treacă-meargă, că ăia nu mai au ce face de cât de bine o duc. Dar la noi?! La noi, unde criza ne îngheaţă mai rău ca viscolul, la noi, unde se-nchid fabrici şi uzine – vorba cântecului -, la noi, unde se vorbeşte de sute de mii de disponibilizări, de scăderea punctului de pensie, de falimentul sistemelor de învăţământ şi de sănătate… La noi, toată povestea asta e o dovadă, mă scuzaţi, de prostire naţională. Parcă ne-a luat flacăra violetă minţile tuturor. E adevărat că poporul român are un simţ al umorului mai dezvoltat decât vecinii, însă nici chiar aşa!

Când a început, prin decembrie, cu declaraţiile aiuritoare ale lui Viorel Hrebenciuc, credeam că se va opri la acel nivel: media a preluat, într-un registru comic, tânguielile ştiinţifico-fantastice ale „maestrului combinaţiilor” pesediste. Însă, pe când părea să se stingă, flăcărica violetă a devenit pălălaie şi apoi un veritabil incendiu la nivel naţional. De la registrul comic, media a trecut la cel grav: dezbateri peste dezbateri, tot felul de vrăjitori, chiromanţi şi şarlatani se perindă, seară de seară, pe micile ecrane în calitate de „specialişti”. Specialişti în ce nu pot explica nici măcar aceia care-i invită prin studiouri, însă atât timp cât nebunia care ne-a cuprins aduce audienţă – cred ei – totul e în regulă. Rolul principal în ridicolul în care ne afundăm îi revine, cu coroniţă, presei. Drept e că şi politicienii îi oferă materie primă din belşug şi uitându-te aşa, când la unii, când la ceilalţi, nici nu ştii ce să faci, să râzi sau să plângi?

Mie, unul, mi-a crăpat obrazul de ruşine când am văzut cum e prezentată România în „Washington Post” şi în „New York Times”: un fel de grădină a miracolelor, populată cu obscurantişti, babe-cloanţe şi şamani îmbrăcaţi în Armani… Mi-aduc aminte când râdeam de ştirile transmise de prin Africa cu miniştri care au consilieri vrăjitori şi care nu fac o mişcare până ce nu le ghiceşte respectivul prin sângele cine ştie cărei lighioane abia sacrificate. Acum nu mai râd! Păi cu ce ne deosebim noi de ei? Noi, care avem un preşedinte care şi-a angajat un „vraci energetic” după ce acesta a defectat din slujba principalului său contracandidat, votat şi el de aproape 50% din electorat. Ptiu, drace! Adevărul e că actualitatea clasicilor nu se perimează în veci pe meleagurile româneşti; amintiţi-vă de Eminescu: „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”.

Articol apărut în „Adevărul” – 20 ianuarie 2010

Anunțuri

Scrie aici comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s