S-A STINS ȘI LUMINIȚA LUI CIORBEA

Priveam ieri o dezbatere televizată în cadrul căreia un politician se răţoia la un altul: „Pe vremea noastră se trăia mai bine!” Nu ştiu dacă res­pectivul avea sau nu dreptate; e greu să susţii că în ultimii 20 de ani „s-a trăit bine în România”. Şi nu pentru că lumea trăieşte prost se prăbuşeşte popularitatea actualei puteri în frunte cu cea a preşedintelui Traian Băsescu. Oamenii înţeleg că este o perioadă de criză şi sunt conştienţi că e greu să trăiască mai bine într-o economie care se prăbuşeşte în ritm accelerat.

Problema cea mai mare a actualilor guvernanţi este că nu sunt capabili să ofere populaţiei nici speranţă, nici predictibilitate, nici perspectivă. Poţi să accepţi că astăzi trăieşti mai prost dacă ai o perspectivă a unei zile de mâine mai bune. Poţi să treci mai uşor printr-o perioadă neagră dacă ai speranţă. Poţi să-ţi faci planuri dacă există predictibilitate. Or, niciuna dintre aceste trei condiţii nu sunt îndeplinite. Vă amintiţi de premierul Victor Ciorbea? A rămas în istoria politică a României prin sintagma „luminiţa de la capătul tunelului”. Încerca să ofere oamenilor, într-o perioadă de măsuri grele de austeritate, exact cele trei argumente expuse mai sus: speranţă, predictibilitate şi perspectivă. Acum, nu se mai vede nicio luminiţă…

S-a modificat Codul Fiscal, taxele şi impozitele au crescut, baza de impozitare s-a lărgit, TVA a fost mărită la 24%, salariile bugetarilor au fost amputate, roata disponibilizărilor toacă încontinuu. Şi? Rezultatul? Avem nevoie de mai mulţi bani, de şi mai mulţi bani, din ce în ce mai mulţi bani! Şi nu ca să ne dezvoltăm, ci ca să trăim. Ca să plătim pensii şi salarii. Toată baza stă într-o iluzorie relansare economică amânată de la an la an. Oamenilor nu li s-a explicat: dacă luăm măsura X, în Y luni vom avea situaţia Z, iar senzaţia este că guvernanţii pur şi simplu nu sunt în stare să ofere acest gen de predictibilitate şi nu fac altceva decât experimente economice pe spinarea populaţiei.

Devine din ce în ce mai evident că problema noastră fundamentală nu este aceea a lipsei banilor, ci a unui sistem politic, economic şi social care se apropie de faliment, a unui stat care nu mai este în stare să se susţină prin vechile metode. Iar tragedia este că nimeni nu pare a avea nici curajul, nici ştiinţa să ia taurul de coarne, să schimbe sistemul din temelii. De 20 de ani obişnuim să spunem că „speranţa moare ultima!”. Ei, se pare că de data asta i s-a înfundat şi ei, speranţei… În România 2010 a murit până şi speranţa. Iar atunci când moare speranţa e posibil orice: de la o masivă depopulare a ţării până la frământări sociale scăpate de sub control.

Editorial apărut în Adevărul – 11 august 2010

Anunțuri

Scrie aici comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s